Creștinul virtual

E o dimineață însorită, sclipește soarele pe cer
Și raze calde de lumină se simte ca și un mister.
-E o nouă zi, o nouă șansă de a trăi curat și sfânt,
Așa gândi rapid în minte creștinul nostru pe pământ!
Dar cum din pat rapid se scoală, să urce iar în trenul vieții,
Porni cu inima mai strânsă, în zorii calzi ai dimineții!
Rapid, își caută telefonul, deja obișnuit de ani
Să-și satisfacă bucuria, într-un micuț iubit ecran!
Și repede îi fuge gândul, și se desparte în mii și mii,
Parcă având un dor nebun, să adune în suflet bucurii!
Și răscolește tot întruna, așa un pic de relaxare,
Nedându-și seama că de fapt, el are o rană ce îl doare!
O rană adâncă și deschisă, în al său suflet obosit,
Și caută el vindecare, acolo unde s-a rănit!
Rostește-n gând o rugăciune, pe fugă dacă reușește,
Și-apoi din nou în goana vieții, el în ecran se adâncește!
Chiar și mâncarea e mai bună, când stă și mintea-i ocupată,
Ca să digere multe lucruri, din lumea de păcat surpată!
Îl strânge în suflet multe ori, o vină ce-l terorizează!
Că își dă prea mult din timpul lui, robiei ce-l îngenunchează!
Și așa de greu azi i se pare, să-și pună timp pentru Isus,
Și iată așa gândind sărmanul, în virtual se lasă dus!
„De mâine încep o altă viață, așa cum Domnul își dorește!”
Și gândul acesta se repetă, și zilnic El și-l amintește!
Duminică la părtășie, zâmbește ca și un bun creștin,
Parcă dorind să-și umple mintea cu mângâiere și alin.
Dar concentrarea zboară iute, se simte plictiseală mare,
El vrea senzații, vrea plăcere, adrenalină la închinare!
Ades tânjește după lucruri ce să-i aducă lui plăcere,
Și nu contează ce simt alții, chiar dacă-n jur e doar durere!
Cu inima de piatră rece, cu gândul la bucate alese,
Se duce mulțumit în suflet, că de la slujbe nu lipsește!
Și așa îi trece viața în grabă, cu ochii indepartati de tel
Nedându-și seama au trecut în grabă anii pe linga el
Se uită-n urmă cu mirare: „Unde-au zburat toți anii mei?”
Căci iată timpul a plecat, și umerii-mi sunt tot mai grei.
-Dar sufletul rosti cu groază: „O, sufletul mi-e tot mai gol!
Căci iată ca dorind să-l umplu, eu l-am golit, dând scroll cu scroll!
Mereu am spus că toată viața e înainte, reușesc
Să fiu în slujba lui Hristos, pentru etern să mai muncesc.
Și iată-mă ajuns la capăt, cu pumnii goi și răni în piept,
Mi-am dăruit viața întreagă, unui ecran, ce neînțelept!
Chiar dacă predici ascultam, program creștin și multe bune,
Eu clipe dragi le risipeam, uitând ades de rugăciune!
Deși eu liber mă credeam, precum un firicel de iarbă,
De fapt eram robul plăcerii, condus de patima mea oarbă.
Și iată așa, golit și amarnic, gândi creștinul cel modern:
Cum oare voi putea privi la fața Celui ce-I Etern?”

Morala:
Azi, din păcate, toți trăim vremuri ce-s grele de robie,
Căci astăzi mintea ni se fură, ne mai lăsând în noi tărie!
Ca gândul nostru să se-nalțe la Cel ce ne-a eliberat,
Noi singuri azi, de bunăvoie, îl vindem unde-i păcat.
Încătușați fiind de lanțuri, vrem liberi lângă Dumnezeu,
Dar viața întreagă o petrecem doar în ecran, mereu, mereu…
Nu-i despre critică, să știți, e doar un strigăt de trezire,
Ca nu cumva să ne trezim încătușați în nemurire.
Și socoteală noi să dăm pentru orice clipă ce-i pierdută,
Căci vreau să știți că-n viața asta e pus un preț și pe minută!
Lăsați ca mintea să vă fie condusă doar de Cel Preasfânt,
Aduceți-I ofrande sfinte atât cât sunteți pe pământ!
Fiți vrednici să-I purtați în lume al Său sfânt nume nepătat!
Căci sus pe dealul Căpățânii, prin sânge ai fost răscumpărat!
Și nu oricum, și nu oricare a gustat moartea în locul tău,
Ci Cel ce-i Sfânt, Dumnezeirea, purtând-o vină ca și un rău!
Și-acum se uită plin de milă spre acest pământ plin de robie,
Căci crezul iată că se pierde, se pierd acei ce-s mărturie.
Ca și o gaură ce-i neagră, fără de fund, fără oprire,
Înghite mii de credincioși ce vor plăcere în nimicire!
E ultim ceas, și lupta-i mare, e tot mai crâncenă în zori,
Se luptă-n văzduh domnii care te fac să te înfiori.
Oricare suflet are preț, e tot mai mare amăgirea,
Că de-i posibil chiar și aleșii să guste veșnic nimicirea.
De aceea, sârguință mare! Forțele luptă înverșunat,
Ca sufletele să aleagă de bunăvoie doar păcat.
Ca timpul să și-l risipească, păstrând evlavia ca formă,
Slăbiți, cu ochii încătușați, și rodul minții fără normă!
Încă mai poți de bunăvoie să alegi să dai din timpul tău
Acelui care te iubește și S-a jertfit în negrul hău.
Căci doar El poate să-ți aducă acea împlinire ce-o dorești,
Schimbând izvorul cel murdar pe apa cea din slăvi cerești!
Și vei gusta din slăvi eterne, din paradisul plin de pace,
Nicio plăcere de aici, inima ta n-o satisface.
Sufletul tău poartă în el o foame după Dumnezeu,
Și împlinire poți găsi doar lângă Creatorul tău!